Eugen Huzum

Pe parcursul anului trecut, la Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gheorghe Zane” din Iaşi, a avut loc workshopul „Concepte şi argumente în filosofia social-politică. Interpretări şi dezbateri”. Workshopul s-a desfăşurat în cadrul proiectului POSDRU „Societatea bazată pe cunoaştere: cercetări, dezbateri, perspective”. Cartea de faţă este principalul rezultat al acestui workshop. Ea a fost gândită şi propusă spre publicare în primul rând din speranţa că va fi utilă celor care doresc să se iniţieze – sau celor care încearcă să-i iniţieze pe alţii – în teoria şi filosofia social-politică (mai ales cea contemporană). Aceasta cu atât mai mult cu cât, la noi, lucrările de acest tip (fie semnate de autori români, fie traduceri) sunt încă destul de rare. Mă refer aici la lucrările care acordă o atenţie specială (şi) filosofiei politice (teoriei politice normative), nu doar ştiinţei politice sau politologiei (teoriei politice empirice). Dacă cele din urmă apar din ce în ce mai frecvent în ultima vreme, cele dintâi rămân, din păcate, foarte puţine, chiar insuficiente. Cartea nu este nici pe departe una exhaustivă. În ciuda acestui „defect”, cred că ea îşi poate îndeplini totuşi obiectivul fundamental, fie şi numai pentru că oferă analize, prezentări şi comentarii despre câteva dintre cele mai importante concepte şi teorii din teoria socială şi politică recentă. Mai mult, în cadrul ei sunt discutate inclusiv unele concepte sau/şi teorii încă puţin analizate la noi (precum „multiculturalismul”, „dreptatea socială”, „genul” sau „democraţia deliberativă”). Se obişnuieşte uneori ca autorul introducerii unui volum de acest tip să prezinte în rezumat şi principalele idei apărate sau/şi metodologii utilizate de autorii fiecăruia dintre capitole. Eu nu voi face acest lucru. Motivul? Aş risca să fiu redundant, de vreme ce astfel de precizări şi rezumate au fost deja realizate de autorii volumului, chiar în debutul capitolelor pe care le semnează. Acestea fiind spuse, ţin să mai evidenţiez doar un singur lucru: aşa cum se va observa cu siguranţă, multe dintre capitolele lucrării nu sunt simple texte introductive (deşi au, fără îndoială, şi o astfel de dimensiune). Altfel spus, autorii acestor capitole nu s-au mulţumit să prezinte doar ideile, argumentele sau teoriile altor autori (şi în special ale celor consideraţi de referinţă) în problemele pe care le analizează. De multe ori, ei prezintă, dimpotrivă, şi idei, opinii, interpretări, argumente, perspective sau chiar teorii ori măcar „semiteorii” proprii asupra conceptelor şi problemelor pe care le abordează. Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător. Pentru fiecare dintre autorii capitolelor din acest volum, conceptele şi problemele pe care le prezintă aici constituie o preocupare sistematică şi constantă, dacă nu chiar preocuparea lor fundamentală, cel puţin în ultimii ani. De altfel, cel puţin în România, preocupările şi contribuţiile în domeniu ale multora dintre ei sunt deja cunoscute şi comentate, fie şi doar în cercul restrâns al specialiştilor şi al celor interesaţi de teoria social-politică.

Conceptul de dreptate socială este unul dintre cele mai controversate concepte ale filosofiei politice. Foarte puține aspecte legate de acest concept nu sunt înconjurate de controverse și dezbateri argumentative. Unele dintre cele mai importante astfel de controverse sunt cele legate de definirea, de specificarea și de legitimitatea lui. Prima este, în esență, o controversă în privința răspunsului la următoarea întrebare: care este conceptul care surprinde cel mai bine trăsătura fundamentală a dreptății și nedreptății sociale? A doua este o controversă în privința exigențelor sau a principiilor „corecte” ale dreptății sociale. În sfărșit, a treia este o controversă pe marginea acceptabilității conceptului de dreptate socială. În studiul de față prezint pe scurt principalele idei, poziții și argumente invocate de filosofii politici recenți în cadrul fiecăreia dintre aceste controverse.

Nu cu foarte mult timp în urmă, grupul de teorie socială şi politică din cadrul proiectului POSDRU 89/1.5/S/56815 „Societatea bazată pe cunoaştere-cercetări, dezbateri, perspective”, a publicat, tot la editura Institutul European, lucrarea Concepte şi teorii social-politice. Volumul de faţă reprezintă un nou pas al grupului nostru de lucru în realizarea proiectului inaugurat prin publicarea acelei lucrări. Este vorba, reamintesc, despre proiectul elaborării unor volume care să-i ajute pe cei interesaţi în iniţierea (lor sau a altora) în teoria (şi în special filosofia) politică, mai ales în dezvoltările sale conceptuale, argumentative şi problematologice recente. Desigur, nu am intenţionat în mod expres ca aceste volume să fie utile doar în această direcţie. Speranţa noastră a fost, dimpotrivă, ca ele să fie interesante şi pentru cercetătorii cu experienţă în investigarea şi dezbaterea temelor abordate în cadrul lor, mai ales pentru că unele capitole prezintă idei, argumente sau perspective originale, care, credem noi, merită atenţia critică a comunităţii cercetătorilor români. Menirea lor fundamentală rămâne totuşi, în intenţia noastră, cea introductivă. Aşa cum recunoşteam în cuvântul său înainte, Concepte şi teorii socialpolitice nu este deloc un volum exhaustiv. Teorii şi ideologii politice reprezintă, în bună măsură, şi o încercare de a compensa cumva acest „defect” al volumului în cauză. Desigur, nici publicarea lui nu ne permite să susţinem că am atins obiectivul oferirii unei introduceri cât mai complete în teoria/filosofia politică actuală. Deşi Teorii şi ideologii politice prezintă câteva dintre cele mai importante teorii sau ideologii politice contemporane, există multe altele care nu sunt prezentate (sau cel puţin nu sunt prezentate atât de detaliat pe cât ar fi meritat) între paginile sale. Mă refer aici, spre exemplu, la libertarianism, comunitarianism, cosmopolitism sau capabilism (ca teorie a dezvoltării umane). Ne consolăm însă în baza a trei argumente. Unul este acela că, aşa cum se poate observa cu uşurinţă din cuprinsul său, cartea de faţă prezintă totuşi un număr important dintre principalele teorii şi ideologii politice recente (unele dintre ele pentru prima dată în literatura românească de specialitate). Al doilea este acela că unele dintre teoriile sau ideologiile politice care nu sunt abordate aici au beneficiat deja de prezentări competente şi atente la noi (unele dintre ele chiar în Concepte şi teorii social-politice). În sfârşit, al treilea argument este acela că sperăm cu toţii că prezentul volum nu reprezintă ultimul nostru pas în realizarea obiectivului menţionat în debutul acestei intervenţii. Sperăm, altfel spus, să putem prezenta acele teorii sau ideologii politice care nu şi-au găsit locul între paginile lui sau ale celui precedent cu o altă ocazie. Ţin să precizez însă că volumul pe care îl introduc prin această intervenţie nu este întrutotul o continuare a celui precedent, deşi între ele există, desigur, destule afinităţi, relaţii şi continuităţi tematice. Mai exact, el nu ar putea fi descris totalmente neproblematic ca reprezentând „al doilea tom” al volumului Concepte şi teorii social-politice. Titlul său este menit să indice acest lucru. Dacă lucrarea anterioară era centrată pe prezentarea unora dintre principalele concepte ale teoriei/filosofiei social-politice contemporane, cartea de faţă prezintă câteva dintre principalele teorii sau ideologii dezvoltate şi apărate de politologii, filosofii, economiştii sau „ideologii” politici contemporani. Nici de această dată nu voi încerca să rezum principalele idei expuse sau metodologii utilizate de către autori în prezentarea teoriilor sau ideologiilor politice care se regăsesc între paginile ce urmează. Temeiul meu este acelaşi: acolo unde au considerat că este cazul, autorii capitolelor şi-au rezumat ei înşişi ideile prezentate sau/şi metodologiile utilizate. În plus, cititorul interesat să-şi facă o idee prealabilă despre conţinutul ideatic şi problematologic al cărţii dispune de un rezumat al ei (în limbile engleză şi franceză) în finalul său. În consecinţă, mă voi mulţumi să închei doar prin a exprima încă o dată speranţa noastră că această carte se va dovedi utilă celor cărora li se adresează cu preponderenţă. Sperăm, în alte cuvinte, ca ea să le fie de ajutor în înţelegerea şi evaluarea adecvată a teoriilor şi ideologiilor pe care le prezintă. Şi mai important, sperăm că ea îi va stimula să caute să aprofundeze cercetarea acestor teorii şi ideologii şi – mai ales – să iniţieze propriile investigaţii sistematice şi riguroase în această privinţă. Dezvoltarea politologiei şi a filosofiei politice în spaţiul românesc, ca să nu mai vorbim despre clarificarea şi fundamentarea cât mai completă şi adecvată a opţiunilor ideologice ale partidelor politice din România, au nevoie de acest lucru

One of the most important ideas of our times is the conviction that, despite their diversity, all humans have an equal basic moral status (or an equal fundamental worth and dignity), that they are, as Thomas Jefferson famously stated, “created equals” and they should (because they are entitled to) be treated as equals. In this article I defend the suggestion – stated by philosophers like Brian Barry, Ronald Dworkin or Joel Feinberg – that the principle of equal human worth is indemonstrable and has no other basis than itself. I argue, essentially, that all other theories about the basis of equality are false or at least problematic. In the last section I also try to show that, most probably, the truth of the principle of basic human equality cannot be established through any of the usual methods of argumentation and/or justification.

In its most part, this article is a critique of three of the most common ways of defining egalitarianism: 1) egalitarianism is a trend of thought in political philosophy to which belong (all) philosophers who support a form of equality, whatever it may be, between all members of a community; 2) egalitarianism is a trend of thought in political philosophy which has as a ultimate or foundational value equality in the abstract sense of treating all people as equals; and 3) egalitarianism is a trend of thought in political philosophy that defends equality in the distribution of certain goods or resources. In the last part of the article I defend the idea that egalitarianism is much better described as a trend of thought in political philosophy that defends a substantial equality between all members of a community as a ultimate principle of social justice.

Unul dintre cele mai importante subiecte de dezbatere în contextul deliberărilor publice privind revizuirea Constituției a fost lansat, fără îndoială, de solicitările de revizuire a ei in sens creștin. Solicitările în discuție au fost făcute, după cum este cunoscut, de Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei în 5 martie 2013. Potrivit acestor solicitări, ar fi dezirabil ca, printre altele, noua Constituție „să facă referire la numele lui Dumnezeu”, să „sublinieze ... importanța tradiției creștine a poporului român”, să evidențieze „rolul pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut și îl are în istoria țării” și – nu în ultimul rând – să recunoască „necesitatea predării religiei în școală.” In acest articol, explorez, în limitele spațiului pe care îl am la dispoziție, fiecare dintre aceste solicitări. Obiectivul meu fundamental este acela de a arăta că – și de a explica de ce – niciuna dintre ele nu este o solicitare „rezonabilă”. Prin aceasta înțeleg că niciuna dintre solicitările Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei nu este suficient susținută argumentativ și – mai ales – că niciuna dintre ele nu este compatibilă cu idealul unei societăți organizate și guvernate în baza unor valori precum libertatea, egalitatea și echitatea în relațiile dintre cetățeni. Ceea ce sper să arăt este, cu alte cuvinte, că, dat fiind respectul pe care îl datorăm acestor valori, România trebuie să rămână și în viitor un stat laic sau, poate mai corect spus, unul neutru din punct de vedere religios, așa cum statuează în prezent articolul 9 al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Articolul precizează, reamintesc, că în România „nu există religie de stat” și că „statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee”.

Lately, more and more authors have asserted their belief that one of the criteria which, together with the medical ones, can and should be applied in the policy of selecting and/or prioritizing the patients in need for the allocation of medical resources with limited availability, is the principle of individual responsibility for illness. My intention in this study is to highlight some very serious obstacles looming against the attempt to apply this principle in the distribution of the medical services with limited availability. Although there are numerous such obstacles, I shall only discuss five of them (the most important, in my opinion). These are: 1) the impossibility to establish with certainty whether a patient got ill due to his lifestyle; 2) the lack of a feasible and reliable method of establishing an individual’s responsibility for his lifestyle; 3) a patient’s right to privacy; 4) some moral requirements and principles and, last but not least, 5) the ethics of the medical profession.

În acest capitol prezint neutralismul liberal urmând, în esență, patru pași. Încep cu definirea neutralismului și cu unele precizări și explicații importante pentru înțelegerea adecvată a susținerii lui fundamentale. Al doilea pas este dedicat evidențierii și explicării celor mai importante argumente neutraliste. Mă concentrez apoi asupra caracterizării principalelor versiuni ale acestei teorii politice și a reliefării argumentelor pe baza cărora se legitimează ele. În sfârșit, într-un ultim pas, expun obiecțiile sau argumentele anti-neutraliste și – totodată – replicile neutraliștilor liberali la ele. Și de această dată este vorba, trebuie să precizez, doar despre obiecțiile cele mai importante (și mai „rezonabile”), nu despre toate obiecțiile, mai mult sau mai puțin plauzibile, care au fost aduse neutralismului de criticii săi.

Un articol cu un asemenea titlu pare să nu mai aibă nevoie de precizări referitoare la obiectivul său. Ce alt obiectiv aş putea avea decât acela de a răspunde la întrebarea din titlu? Principalul meu scop este, într-adevăr, definirea şi prezentarea cât mai exhaustivă a tezelor multiculturalismului (în limitele de spaţiu de care trebuie să ţin seama în cadrul articolului). Am în vedere, trebuie menționat, doar multiculturalismul ca teorie politică normativă, nu şi multiculturalismul ca multiculturalitate sau pluralism cultural, ca prezenţă pe teritoriul unui stat a mai mult de o comunitate culturală (etnică, naţională, religioasă) care doreşte să-şi protejeze identitatea, valorile şi practicile pe care le împărtăşeşc membrii săi.

The paper is an intervention in the dispute about the moralism of the recent realist trend in political philosophy. It is particularly focused on analysing the debate on this subject between Niklas Erman and Eva Möller (2015a; 2015b) and Robert Jubb and Enzo Rossi (2015a; 2015b). Examining the main arguments of both parties, I argue that realists (i.e., Jubb and Rossi) lost the debate, that realism is, in fact, moralism in disguise, and that its main methodological request – giving up „pre-political” moral principles and values in political philosophy – is „unrealistic” (i.e., unfeasible).

The volume aims to clarify and argue in support of the distinction between ideal and nonideal theory, as it is defined and used especially by (some of) the political philosophers working on the topic of social justice. In the process of trying to achieve this aim, the volume proposes, as well, a series of analyses concerning the other major problem raised by the ideal-nonideal distinction in political theory: the problem of the soundness of ideal theory as a method of specifying the concept of justice and/or as a guide for political action, institutions and policies. Except for the foreword (which sets its scene and explorative framework) and the afterword (which concludes its argumentative approach and reminds some of its key explanations and observations), the volume is organized in three chapters. The first chapter discusses John Rawls` view on the distinction between ideal and nonideal theory. Its basic intention is to clarify, assess and synthetize the main claims and theses specific to the Rawlsian outlook. This analysis is followed, in the second chapter, by an investigation of the main post-Rawlsian contributions to the project of clarifying the ideal-nonideal distinction in theorizing justice. The third chapter rejects the claim according to which the distinction between ideal and nonideal theory is unjustified or, at least, not categorical. Based on its argumentative and explanatory undertaking, the book proposes the following simple definition of the ideal-nonideal distinction in theorizing justice: ideal theory is the theory aiming to offer an (adequate) answer to the question “what is social justice?”. In other words, ideal theory is the theory of defining or specifying the concept of social justice. Nonideal theory is, instead, the area of academic research interested in answering (and bound to answer) all the other imperative questions about justice and injustice: „is social justice an achievable ideal here and now?”, „which are the best policies in correcting or mitigating the current social injustices?”, „which is the most appropriate strategy for achieving the institutional design that best realizes the principles of justice?”, „in what way are the duties of justice affected when the others fail to conform to these duties?”, „which are the requirements of retributive justice?” or „which are the principles of rectificatory justice?”.

This book advances an examination of the main arguments and counter-arguments put forward by the advocates of realism in political philosophy in support of the two methodological theses they defend: 1) that political philosophy is not and cannot be understood (just) as a branch of ethics or as „applied moral philosophy” (as moderate realists claim); and 2) that political philosophy should be done completely “outside ethics”, i.e., that it should stop using arguments based on “pre-political” moral principles or values (as radical realists claim). The book pleads for four main conclusions: 1) that radical realism is nothing but moralism in disguise and that its methodological request – giving up moral principles or values in political philosophy – is „unrealistic” (unfeasible), as long as no plausible (i.e., egalitarian) account of political legitimacy or authority can be grounded without appeal to the principle of basic human equality or the principle of treating people as (free and) equals; 2) that political philosophy is not quite accurately described as a branch of ethics, as moralist political philosophers usually do, but this is not because of the reasons usually offered by moderate realists, but because political philosophy includes at least one project that cannot be unquestionably subsumed to this characterization (i.e., the project of the purely epistemic justification of liberal democracy); 3) that moralism is a methodology that political philosophy is perfectly justified to use and no (radical) realist counter-argument touches its validity and necessity; and 4) that all objections brought in the realists’ crusade against moralism are not tenable (most of them being the fruit of serious misunderstandings or distortions of the positions the philosophers accused of this “methodological vice” endorse, the result of sophistic reasoning or of confusions, such as the confusion between political philosophy and political science, between normative and descriptive, between political philosophy and motivational speech for citizens or politicians, or the confusion between moralism as a methodology of political philosophy – or as a thesis about the proper methodology of political philosophy – and moralism as a theory or an evaluative practice concerning politics and political behavior). The four conclusions can be synthesized in the general conclusion that realists – be they radical or moderate – are wrong when they argue (and believe they have good reasons for the thesis) that political philosophy is not (just) a branch of ethics or for the thesis that it should be done completely “outside ethics”. The most central questions of political philosophy are, in their overwhelming majority, moral questions (about the political). In addition, the recourse to “pre-political” moral principles or values is imperative and inescapable for political philosophy. Therefore, political philosophy has no other option than remaining what, essentially, it has ever been: an area of moral philosophy, a discipline whose research interests are continuous with those of ethics. As its title suggests, this book can be described, as well, as a (new) defence of this general conclusion concerning the specific of and the path to follow by political philosophy.

G. A. Cohen and Andrew Mason have recently argued, against many contemporary philosophers, that feasibility is not a legitimate constraint in theorizing about social justice. Their main argument is that principles of justice are logically independent of issues of feasibility and, consequently, feasibility has no bearing on the correctness of these principles. This article is a critical examination of three attempts to show that Cohen and Mason’s argument is unsound. The examined attempts are those of Harry Brighouse, Collin Farrelly, and David Miller. I argue that all these arguments are based on false, unjustified or implausible, premises and/or assumptions. Consequently, they cannot discredit the soundness of Cohen and Mason’s argument and of the thesis that feasibility is not, in fact, a legitimate constraint in theorizing about social justice.

In this paper I discuss a frequent reply to what is usually called ‘the harshness objection,’ or “the abandonment objection” to luck egalitarianism. This objection has been used by Elizabeth Anderson to argue that luck egalitarianism is not, in any of its versions, an adequate interpretation of the ideal of social justice. According to the luck egalitarian reply discussed in this paper, luck egalitarianism can be saved from the harshness objection by value pluralism. After a few short considerations on luck egalitarianism, on the harshness objection invoked by Anderson, and on pluralism as a strategy of dealing with this objection, I will try to show that, in fact, luck egalitarianism cannot be saved from the harshness objection by value pluralism