Cristian Alexandru

Tratatul de la Lisabona pregăteşte dezvoltarea şi afirmarea Uniunii Europene pe scena internaţională. Prevederile acestui tratat sunt orientate către creşterea importanţei şi rolului Uniunii în lume. Pe noua scenă mondială, UE îşi întăreşte poziţia prin adoptarea unui tratat integraţionist cu o abordare funcţionalistă. O schimbare importantă anunţată de Tratatul de la Lisabona este dezbaterea asupra ratificării, pe cale parlamentară sau prin referendum. Este singurul tratat care a abordat o astfel de problematică. Principalele obiective ale Tratatului de la Lisabona sunt: dezvoltarea unei economii de piaţă eficiente, lupta împotriva discriminării şi a excluziunii sociale, promovarea unei justiţii sociale, coeziunea teritorială, progresul tehnologic şi ştiinţific, respectul diversităţii cultural-lingvistice, protecţia cetăţenilor uniunii, dezvoltarea durabilă şi un comerţ liber şi echitabil . Se doreşte a fi un tratat care promovează valorile Uniunii, pacea şi democraţia, dincolo de graniţele europene.

Ca actor pe scena internațională, UE trebuie să facă fată noilor pericole, amenințări și provocări, cu atât mai mult cu cât urmărește să joace un rol în securitatea globală ceea ce implică asumarea de responsabilități sporite, așa cum sunt prezentate în anexă. Mediul global este caracterizat prin insecuritate, astfel Uniunea Europeană are nevoie de un mecanism complex de management al crizelor. Dezvoltarea unei astfel de capabilități atrage de la sine o altă problemă majoră, dezvoltarea unei capabilități a Uniunii. Există pericolul ca această nouă capabilitate să dubleze NATO sau există pericolul ca Uniunea să își dezvolte o capacitate dar fără puterea de a o proiecta. Un conflict ce se întrevede în viitor este între președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, în opinia unor eurosceptici. Dezvoltarea acestor capabilități este necesară Uniunii ce se dorește un important actor pe scena internațională.

După sfârşitul celei de a doua mari conflagraţii mondiale, Europa se afla în ruină şi dezastru economico-social. Ajutorul dat de Statele Unite ale Americii în reconstrucţia statelor europene a fost vital pentru supravieţuirea Occidentului european. În anul 1948, cinci state (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg) semnează Tratatul de Cooperare Culturală, Socială, Economică şi Apărare Colectivă, pe scurt Tratatul de la Bruxelles . După numirea generalului Dwight Eisenhower în funcţia de comandant suprem aliat în Europa, acest tratat va deveni parte a documentelor NATO. Nevoia de apărare împotriva ameninţării sovietice se face şi mai vizibilă în propunerea ministrului de externe francez Réne Pléven. Planul Pléven, propus în anul 1952, viza constituirea unei Comunităţii Europene a Apărării, dar şi a unei Comunităţi Politice Europene. Planul nu a fost votat de către Adunare Franceză în anul 1954. Eşecul acestei comunităţi se datorează lipsei de viziune a liderilor europeni. O altă piedică în adoptarea acestui plan a fost teama statelor naţionale de posibila federalizare a Europei.

De ce a fost fondată Uniunea Europeană? Un prim răspuns ar fi dorinţa de pace după un război devastator şi umilitor. Un al doilea răspuns ar fi realizarea importanţei unităţii. O unitate care se va caracteriza printr-o diversitate a culturilor şi a limbilor. Statele europene nu au dorit să renunţe la suveranitatea lor, au vrut să devină un corp comun pentru a nu a mai putea fi călcate în picioare de iureşul istoriei. Ca orice unitate, UE avea nevoie de un cadru de reglementare oferit de instituţii şi politici europene. De asemenea, pentru a armoniza ceva trebuie să poţi pune împreună anumite elemente separate. Armonizarea Uniunii a fost realizată prin fondarea instituţiilor şi a reglementărilor acestora (structura instituţională a UE este prezentată în Anexa nr. 1). Instituţionalizarea Uniunii Europene este cheia de boltă a construcţiei istorice europene. Început în anul 1957, acest proces a lăsat urme adânci în conştiinţa politică europeană. Dacă la început a fost privită cu reticenţă, acum Uniunea nu poate exista fără instituţii.

The 20th century was a bloody one, full of armed clashes which destroyed Europe, withered an entire generation’s hope of European-level peace. After the Versailles Treaty, the famous economist John Maynard Keynes uttered this prophecy: ”With such a peace treaty, you’ll be at war again within 20 years”. John Maxwell Coetzee, an important South-African novelist, called the 20th century “Satan’s century”. A tough statement yet extremely true unfortunately. Besides war, the past one hundred years also witnessed terrible totalitarian regimes occur, such as the Nazi and fascism. The hardness of those regimes at least equaled the suffering caused by the world wars. One wouldn’t be wrong to call such regimes state terrorism: a leader suppressing his own citizens just to satisfy his own fantasy. The hugeness of their deeds goes beyond human imagination according to the number of victims. A classical word of wisdom describes terrorism as follows: ”It kills a few, but terrifies more”.

Istoria unui stat poate fi plină de evenimente care nu sunt preconizate. Pentru a cunoaște viitorul trebuie să te raportezi la trecut. Istoria evenimențială este o istorie accidentală plină de necunoscute și de interogări. Autoritatea centrală în istoria omenirii a avut caracter diferit de la stat la stat. Faraoni, împărați, regi sau moguli, toți acești conducători au avut în jurul lor un grup de oameni care i-a ajutat în actul de administrare al țării. În calitatea lor de guvernatori, intendenți, legați sau sub diverse alte denumiri, acești funcționari se aflau în slujba puterii centrale administrative. Rolul acestor funcționari a variat de-a lungul istoriei. Reprezentarea lor nu a fost doar pur formală. Delegarea de autoritate s-a făcut în baza unei rațiuni și a unui calcul pragmatic și anume o reprezentare exactă a voinței liderului în comunități care nu gravitau în jurul centrului său de putere. În istorie, reprezentanții autorității centrale au avut un rol fundamental în promovarea puterii centrale la nivel local, în provincii. Guvernatorii de provincii au fost emisarii puterii centrale, numirea și demiterea lor depinzând de voința unilaterală a conducătorului. Evoluția statală a mărit importanța rolului acestui reprezentant de la simplu emisar sau de la persoana care pune în practică voința conducătorului la un adevărat administrator al problemelor unei comunități. În statele democratice reprezentatul administrației centrale are un rol de gestionar al problemelor curente, dar și de control al diferitelor instituții la nivel local. Am putea spune că este un factor de echilibru și control asumat de autoritatea centrală. Reprezentarea în teritoriu a administrației centrale este o realitate în zilele noastre și o certitudine istorică. Comunitățile au avut nevoie să fie conduse de către lideri, iar liderii care au condus națiuni formate din mai multe comunități au avut nevoie de ajutoare în gestionarea mecanismelor interne ale administrării acelor popoare care au evoluat spre națiuni. Prin urmare, reprezentarea în teritoriu a fost benefică de-a lungul istoriei, iar delegarea de autoritate către persoane atent alese poate chiar întări autoritatea centrală. În epoca postmodernă a statelor democratice, reprezentanții autorității centrale sunt ghidați în luarea deciziilor de către puterea executivă la nivel central, în spiritul legii. Toate deciziile se iau cu respectarea legii, a normelor și a reglementărilor în vigoare. De asemenea, deciziile se iau și cu conștientizarea unei etici a funcției pe care o îndeplinesc.

Ce înseamnă mai exact idoli? Sunt multe definiţii dar şi multe incorectitudini. Este adevărat că fiecare religie are idolii săi, o caracteristică politeistă. Cuvântul apare cu o încărcătură puternică şi cu un caracter pur negativ, aş putea spune eretic în Biblie. Idolii sunt soldaţii Infernului. Biblia ne spune că un chip cioplit este un idol, o înfăţişare făcută după mintea ta. Este de fapt obiectul unei adorări exagerate o supunere voită faţă de un lucru sau o fiinţă. Drumul pe care un idol merge este urmat de cohorte de frenetici dar şi de fanatici. În opinia mea un idol este un obiect fizic sau o reprezentare imaterială având în componenţa sa ideea de supunere, de pierdere a suveranităţii personale.

Desfăşurând harta lumii Istoria şi geografia sunt lecţii pe care omenirea le-a învăţat, dar nu le-a respectat. Adesea surprinzătoare, istoria ne oferă exemple de măreţie şi de uimitor declin. Geografia ne arată cum se pot dezvolta popoarele lumii dacă sunt ajutate de mediul înconjurător. Studierea acestor lecţii ne oferă un paradox. State cu o istorie bogată, dar cu o geografie dezavantajoasă, au devenit mari puteri economice şi tehnologice ‒ un exemplu clasic este Japonia. State cu o istorie şi cu o civilizaţie nu atât de bogată sunt exemple de prosperitate datorită unei geografii avantajoase ‒ Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Un singur stat a putut să înmănuncheze aceste lecţii şi să devină cea mai mare putere cunoscută a lumii ‒ Statele Unite ale Americii. Stat cu un destin manifest şi cu o dorinţă de a arăta lumii că libertatea este cel mai de preţ lucru. Am desfăşurat harta lumii şi am rămas uluit de ce am observat. Regiuni pline de resurse care se afundă într-o subdezvoltare uluitoare ‒ Africa, Rusia şi America Latină ‒ şi regiuni cu resurse puţine şi cu o dezvoltare impresionantă ‒ Japonia, Germania, China şi, într-o anumită măsură, şi Statele Unite ale Americii. Dacă nu ne putem alege geografia, putem măcar să ne facem istoria. După acest dicton s-au condus multe state care şi-au dorit să atingă un nivel înalt de civilizaţie. Totuşi, de acest clivaj? O sumedenie de răspunsuri ne vin în minte: model cultural, arhetip civilizaţional, dorinţa de a se dezvolta. Toate aceste state au trăit în realitatea pe care şi-au creat-o, dar şi în utopia la care au visat. Lumea este condusă de vise şi speranţe, refuzând realitatea. Expansiunea islamului este paradigma utopică a mântuirii tuturor, expansiunea capitalistă este utopia dezvoltării lumii şi avansului civilizaţiei iar utopia democratică este dorinţa ascunsă a omului de a fi egal cu toţi ceilalţi. Toate aceste utopii formează din actuala lume în care trăim o lume conflictuală, o lume avidă de resurse, o lume în care puterea este mai importantă decât modelul civilizaţional. Am denumit această carte Noua Utopie după ce am deschis cartea de istorie a lumii şi am desfăşurat harta lumii, realizând că fiecare popor şi-a format propriul său vis. Conflictul izbucnit în lume a fost declanşat de reala dorinţă a fiecărui popor de a-şi exprima liber propriul vis. Fiecare vis s-a întâlnit cu alt vis şi aşa a ieşit o realitate deformată, în care popoarele lumii, cu structură bio-genetică asemănătoare, au intrat într-un conflict fratricid, care modelează această lume în care trăim. Când scriu aceste rânduri o serie de evenimente ne-au demonstrat că utopia globalistă a lumii este desuetă şi că se revine la o nouă eră a naţionalismelor. De ce am numit aceste idei filosofice, politice şi morale utopii? Pentru că niciuna dintre aceste idei nu poate exprima, în mod real şi concret, dimensiunea realităţii în care trăim. Dr. Alexandru Cristian

O ameninţare uriaşă planează asupra uneia dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii. Miracol economic şi sociala al secolului XX Japonia se confruntă cu o problemă gravă , îmbătrânirea populaţiei şi scăderea natalităţii. Populaţia este un factor de putere extrem de important în istoria unui stat. Fără o populaţie numeroasă un stat nu poate fi bine dezvoltat. O populaţiei mare este mărirea capacităţii economice a unui stat , într-o primă instanţă. Ulterior dezvoltarea economică ţine de un cumul de diverşi factori cum ar fi diversificarea producţiei , forţa agricolă dar şi altele. Acest „câlcâi a lui Ahile” afectează Japonia , îmbătrânirea provoacă diverse consecinţe precum încetinirea economică , dezechlibrul balanţei între sexe şi chiar extincţia totală a populaţiei într-un viitor îndepărtat.

În istoria umanităţii greşelile au avut un rol fundamental, fiecare greşeală a dat naştere unei întâmplări sau unui fapt măreţ. O greşeală sau un pur destin istoric a dus la descoperirea continentului american, tot o greşeală, dar cu altfel de consecinţe, a fost arderea din temelii a legendarei şi magnificei Biblioteci din Alexandria. Aşadar greşeala, proprie naturii umane, modelează istoria.Dar ce ne facem atunci când greşelile sunt benevole sau au o mare doză de inconştienţă? Marile greşeli ale oamenilor au fost dintotdeauna cele care au provocat mult rău semenilor, egoismul este o parte intim legată de entitatea biologică înzestrată cu raţiune, omul.

Primul Război Mondial a fost un eveniment de neaşteptat, o dramă prin care au trecut milioane de oameni. La începutul secolului XX mulţi credea că Belle Epoque ( Epoca cea Frumoasă) a început şi nu are sfârşit. În opinia multor oameni de cultură ale acelor timpuri această epocă trebuia să dureze o veşnicie. O perioadă de pace şi linişte, o perioadă în care oamenii nu credeau că războiul va mai fi o prezenţă în viaţa lor. De cele mai multe ori istoria ne oferă evenimente surprinzătoare, hazard sau nu istoria este plină de evenimente de neînţeles. Declanşarea Primului Război Mondial în acest moment ne este uşor explicabilă, dar în aceea epocă nimeni nu a perceput acest eveniment, pe care îl putem denumi un accident nefericit al istoriei. Războiul nu a lăsat în urma lui numai glorie, au fost şi momente pline de suferinţă şi de un tragism rar întâlnit.

The world in which we live has taken a difficult turn to anticipate. Globalization has subsided in the desire for expansion and the struggle for the accumulation of resources. The middle and lower social classes are angry and frustrated. The new communities of disatisfied people revolted against the system. The anti-system movement of today is a revolution of disatisfied people. The system is one abstract term that denotes a privileged group of people with increased power over a majority group of people. The system is an alliance to get hold of as many resources as possible.

The very first permanent Romanian representation to the United States of America was established in Washington D.C. pursuant to the Royal Decree no. 1027 of 24 September 1917, led by Dr. Constantin Angelescu (1869-1948) in capacity as of head of legation with the rank of plenipotentiary minister. The game of history made it so that he took office on 15 January 1918 – the birth anniversary of our great Romanian poet Mihai Eminescu. The Secretary of the legation was Prince Anton (Antoine) Bibescu (1878-1951), the ambassador-to-be of Romania to the United States between 1921 and 1926.

Anul acesta se împlinesc 245 de ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, 4 iulie 1776. O istorie plină de lupte, de evenimente zguduitoare, de înfruntări la nivel intern și internațional dar la finalul acestor zbateri s-au împlinit idealuri de unire și unificare statală. Expansiunea la nivel geopolitic și geostrategic a fost rapidă și susținută de credința unui excepționalism unic în istorie dar și de dorința de a căuta fericirea, mai exact libertatea de a căuta fericirea și împlinirea.

Romania and the United States of America share some history that is similar in many respects. Both states have struggled to gain their independence, their sovereignty, and historical recognition. That in which they have followed a different path was about the civilization pattern in which each of the two states was established. We need to remind here and pay all the due respect to them, the Romanian and American historians who have dealt with the early issues of the US-Romanian relations, that is Paul Cernovodeanu, Cornelia Bodea, Ion Stanciu, Dumitru Vitcu, Constantin Bușe, Keith Hitchins, Stephen FischerGalați, Radu R. Florescu, James F. Clarke, and many others.