Gabriel Hasmațuchi

Se vorbește îndeobște mai mult despre un spirit al timpului (Zeitgeist) și amprenta acestuia asupra modului în care noi înțelegem și reflectăm lumea – asemenea cerului, al cărui joc de lumini și umbre oferă un contur de culoare lucrurilor. Nu trebuie însă să uităm solul din care ideile încolțesc și spiritul locului (Raumgeist) care le‐a animat creșterea. În acest orizont au loc întâlnirile, împlinirile, speranțele și dezamăgirile care ne edifică ca oameni și ne orientează busola căutărilor filosofice și spirituale. Există roade pentru care dăm socoteală în secerișul vieții de zi cu zi și există resturi de care recolta zilei nu pare să ia seama – aparent neînsemnate pentru logica zilei, aceste resturi de roade sunt tocmai cele care la urmă, la apus, dau sens întregii strădanii. Avem sarcina existențială de a nu lăsa iarna vieții să se aștearnă pe resturile rămase în urma secerișului. Acesta este și imboldul volumului de față, care se dorește a fi un spicilegium, care în limba latină înseamnă „un mănunchi de resturi de spice rămase în urma recoltei”. Așadar, o antologie de paisprezece texte filosofice de diferite dimensiuni și subiecte, dar care reprezintă expresia unei comunități de cercetători, profesori, doctoranzi și pasionați de filosofie aduși împreună de filosofia studiată sau trăită cândva la Cluj‐Napoca. Chiar dacă este compus din texte eterogene, cititorul atent al acestui volum va putea sesiza cum spiritul acestui loc subîntinde toate tematizările: propensiunea față de idealism, profunzimea psihanalizei, subtilitatea fenomenologiei, pasiunea realist speculativă și fervoarea căutării autentice a binelui, adevărului și frumosului în lume, în gândire și artă sunt predispozițiile care însuflețesc și textele de față. - Dan Siserman

Gioacchino din Fiore (n. 1135 – d. 30 martie 1202), călugăr cistercian și fondator al Ordinului Florensian din Calabria, a fost unul dintre cei mai influenți teologi și filosofi ai Evului Mediu. Plasat de Dante în Paradis (Cântul XII), Gioacchino este considerat de către unii profet, iar de alții eretic, iar despre ideile sale se afirmă că au influențat atât Ordinul Franciscan, cât și mișcările escatologice medievale și moderne, respectiv teoriile ulterioare ale filosofiei istoriei. Cunoscut în primul rând pentru împărțirea istoriei în trei status-uri, al Tatălui, al Fiului și al Spiritului (Duhului Sfânt), prin care Sfânta Treime se revelează progresiv și pedagogic umanității, călăuzind-o înspre libertate și desăvârșire, sistemul de teologie și filosofie a istoriei dezvoltat de abatele calabrez stă alături de De Civitate Dei a lui Augustin asemenea unui pilon al înțelegerii creștine medievale a sensului istoriei. - Dan Siserman „Din faptul că după Cristos continuă încă o istorie bolnavă și profană, Gioacchino concluzionează că o istorie cu adevărat sfântă și bună trebuie încă să vină. Această istorie însă, recunoaște el cu satisfacție, este acum foarte aproape: într-adevăr, ea a crescut mult timp într-un mod ascuns, dar în curând va trebui să devină vizibilă. În acest eveniment iminent abatele calabrez își plasează bucuria plină de speranță și așteptarea plină de încredere; iar acesta este un fapt care indică un lucru cu adevărat semnificativ: că este cu adevărat posibil să privim spre viitor cu acea speranță plină de bucurie, care cândva își găsise expresia în acel „Marana tha” al primilor creștini, care așteptau plinătatea mântuirii odată cu întoarcerea lui Isus Cristos. Astfel, la Gioacchino, o adevărată așteptare a timpului sfârșitului a fost din nou posibilă – o așteptare care era pe deplin pătrunsă de spiritul speranței. […] După părerea mea, numai cu mari rezerve putem accepta teza conform căreia Gioacchino din Fiore a inițiat procesul de secularizare a speranței escatologice care a condus la conștiința epocală a Renașterii și Modernității. Este corect că odată cu Gioacchino s-a produs o turnură în ceea ce privește speranța escatologică; însă ar trebui să ne ferim să vedem pur și simplu un inițiator al Renașterii într-un astfel de om al contemplației care a profețit o eră monastică și contemplativă a purei interiorități.” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict XVI

In my analysis I deal with some causes and origins of evil and of moral degeneration in the human dimension. My analysis focuses on Plato’s Republic. The origins and causes of the presence of injustice and of vice lie in the very structure of the human soul. The division of the soul into parts which are at least reciprocally independent of each other implies that there is the possibility that they are in conflict with each other. This is the origin of injustice and the root of every form of evil. The correct equilibrium among the parts of the soul, which, in my opinion, are to be interpreted as authentic potencies, can be achieved only by developing the rational part. This development requires a thorough education in philosophy. Throughout my analysis I quote passages in which Plato points out the presence of bad instincts and, in general, of a morally difficult component in our soul. The kind of soul considered in my analysis is the embodied soul.